Cultura, literatura, arta şi spiritualitatea sunt singurele domenii în care ne putem impune
... Această sentință aparține unui intelectual român de viță nobilă: Constantin Frosin. Mai ales generația mea percepe profund ecoul acestor meditații. Noi, născuți în anii de după război, nu aveam multe fotografii. Poate vreo zece în copilărie, tot atâtea prin adolescență și prima tinerețe…
Aveam infinit mai puține reprezentări imagologice despre exteriorul propriei persoane, dar în schimb aveam mai multă viziune asupra miezului nostru, de care eram mult mai conștienți și preocupați. Citeam mult și meditam cu rost.
Altădată, exhibiționism ar fi fost numit apetitul actual pentru expunere vizuală excesivă a propriei persoane și a celor dragi. Astăzi, e cutuma canonică a civilizației.
Lumea s-a schimbat radical, grație dezvoltării aparatelor foto, acaparării vizuale și mediilor digitale sau virtuale. Pare că imaginarul a luat realitatea ostatică și o ține ascunsă, în captivitate. Suntem ca în acele scenarii de film din anii ‘60, când pistolarii de pe pelicula cinematografică western ce rula la Cinema Patria s-au întors brusc cu fața către public și au început să-i împuște, la modul real, pe spectatori.
Despre toate aceste lucruri, într-o manieră directă și onestă, am discutat nu o dată cu Constantin Frosin, pe care l-am pomenit recent, cu prilejul zilei de naștere, 12 octombrie 1952, dar și a zilei când ne-a părăsit, după o boală neiertătoare, pe 10 octombrie 2020. A fost un mare francofon, un eminent traducător și un iubit profesor universitar român: CONSTANTIN FROSIN. Mi-a tradus în 2017 o carte superbă, La Ville Blanche, Ed. Vinea, 2018.
În vremurile bolnave pe care le trăim, puțini își mai iau răgazul amintirii. Dar chiar Constantin Frosin remarcase: „Noi, românii, avem o problemă cu recunoaşterea meritelor cuiva“ (citarea e din interviul integral din Adevărul https://adevarul.ro/.../interviu-constantin-frosin...)
...Dar Constantin Frosin a realizat cu mine și dialoguri francofone, apoi mi-a răspuns generos și la o anchetă literară realizată în 2009 și intitulată DUPĂ DOUĂZECI DE ANI ...dedicată problemelor scriitorilor și culturii de la noi, după 1989.
Public mai jos răspunsul său la anchetă, deosebit de actuală. Ancheta conținuse trei întrebări cadru. Răspunsurile au devenit trei acte dintr-o piesă de teatru a uimirii în fața realității românești, sistematic tributară eșecului.
ANGELA FURTUNĂ: Având în vedere importanţa anului 1989 pentru România, ce lucruri notabile credeţi că s-au petrecut în cultura şi în literatura română în ultimii douăzeci de ani (1989 – 2009)?
CONSTANTIN FROSIN:
— Titlul anchetei trimite la frumoasa ficţiune dumas-iană, cu acelaşi titlu: Vingt ans apres. E lesne de înţeles că şi la noi au fost ficţiuni oarecum asemănătoare, doar că pastişe, postişe şi uneori, făţişe. Iar uneori, ca-n momentul de faţă, ele au devenit fricţiuni. Drept care unii o freacă şi-acuma, unde le vine mai bine. Credeţi cumva că unii le freacă ridichea altora, ca să devină, chipurile, uriaşă? Ei, aş!… Doar aşa, de ochii lumii, prin parlament, că dă bine la imagine. Dup-aia pupat toţi la bufet.
Eu aş propune pentru ficţiunea românească, titlul: Neschimbarea la faţă a României, sau poate chiar Desfigurarea României! Pentru că schimbarea la faţă a fost doar una a faţadei, de faţadă, de aici confuzia cu faţa – doar unii aveau faţă de schimbarea asta. Să-şi schimbe trotineta cu Mercedez ul sau trabantul cu BMW -ul. Ba unii chiar şi-au schimbat măgarul pe care-l călăreau când se duceau la păscut (cu turmele., nu singuri), cu Maybach-ul. Asta da, schimbare la faţă a României.!
A doua zi după (The day after.), s-a modificat schimbarea. Trădare, trădare da’ să ştim şi noi. Păi ce: când s-a dat liber la democraţie, hoţii (chiar şi cei care nu furaseră, în copilăria lor, decât un ou.) au zis că s-a dat liber la furat, politrucii au decis că s-a dat liber la politichie şi-au zis scurt şi la obiect (chiar dacă şi puţin abject.): Şo, pă ei, daraghie tavarişci! Şi-au dat iama-n iaz peştii cei mari care-or înghiţit scurt şi la obiect (chiar dacă şi puţin abject.) pe cei mici. Că doar asta ne lipsea nouă atunci, ca şi acum – politichie de mărgăritar!
Privesc şi mă crucesc, da’ tot nu văd unde s-ascunde importanţa anului 1989. Faină întrebare! Importantă pentru cine? Pentru eşalonul doi? Pentru flămânzii de putere şi avere ai pecereului, care nu se mai satură de putere şi avere, în vreme ce boboru’ nost’ ţine post. Da’ fără rost. Deşi nu-i prost. Da’ nici ăia, să renunţe la putere. Ce rost mai are schimbarea asta neschimbată (oare o reeditare nu rimează cu o restaurare?! O ediţie nerevizuită, necorectată şi neadăugită.), când omul simplu, omul de pe stradă (ca mâine, îi vom spune omul din stradă.) afirmă ritos: Tot mai bine era înainte, ori: Era mai bine cu nea Nicu.! Iar ăştia sunt cei mulţi, de pe urma cărora trăim şi noi, intelectualii şi oamenii de cultură, care am crezut că, după revoluţia asta, România avea să devină ţara unde curge miere şi lapte. E drept, pentru unii aşa este, cei care au răcnit din toţi rărunchii: La vremuri noi, tot noi!
Cioran vorbea de Schimbarea la faţă a României, eu cred că ar trebui să vorbim de un sui generis O mască râde, o mască plânge. Sau de un soi de carnaval dâmboviţean cu mască şi fără mască. Oricum, dragi to’arăşi, lupu-şi schimbă faţa (păru, dacă ţineţi neapărat la pilozităţile alea), da’ năravu’ ba! Iar când boboru’ ştie că tot voi sunteţi ăi de pocniţi din bici (tare-mi vine să le zic aşa, pre neaoşa noastră limbă românească: Son of a bitch!) pe lângă noi., dar continuă să regrete vremurile de tristă amintire, când n-avea ce pune pe masă, tremura în case cu toate paltoanele (aşa cum le indica toaşu’), e jale, bre musiu, e jale, ascultaţi acilea la mine, tare mi-e teamă că.
Da’ vouă nu vă e teamă, nu-i aşa? Că teama e o temă de casă pentru bobor, nu pentru voi, aleşii, coborâţii cu hârzobul din cerul pe care, până mai ieri, îl mâniaţi contestându-i existenţa, ca nişte bravi atei ce eraţi (şi mai sunteţi, chiar dacă vă duceţi să pupaţi poala popii pe la diverse slujbe, pe care le transformaţi apoi în evenimente mondene, de fapt, imunde.). Voi sunteţi neînfricaţii, impavizii (fuga la dicţionare, tavarişci, băi sereistule, ce-o zis ăsta, hî?!) îndrăzneţii pe care soarta i-a ajutat, într-adevăr (Audaces fortuna iuvat).
Ce s-a petrecut în cultura şi în literatura română în ultimii douăzeci de ani, în ciuda ăstora şi la umbra lor? Păi avem acea dorită libertate de expresie: ca să nu ne dăm seama că-s tot ei, despre care nu puteam spune nimic rău, că venea secu şi ne bătea până ni se stingea becu’, şi ca să credem şi mai abitir că s-a schimbat ceva (nu cineva, adică nu ei, cu apucăturile lor), ne-au dat voie la vorbit, la spus vrute şi nevrute (de ei.), la înjurat chiar. Înainte nu puteai fluiera în biserică, că Doftana scria în dreptul vizei tale de flotant – aveai dreptul să taci şi să faci ce spuneau ei. Acu’ poţi să spui orice, că nu te mai aude nimeni, nu-i mai afectează nici adevărul, nici înjurăturile. Aşa că putem spune orice, că tot nu ne foloseşte la nimic.
A, nouă, creatorilor, ne este utilă (în ciuda micilor futilităţi) această libertate de exprimare, căci putem scrie şi declama în lung şi-n lat, a tort et a travers, cum ar spune fraţii noştri de peste Prut (francofoni, se-nţelege). Putem aborda orice formă de scriitură, orice formă de artă, orice formă de exprimare, ne citim între noi, ne aplaudăm între noi la vernisaje, scriem frumos unii despre alţii în revistele literare ori de cultură, pe care le citim tot noi, că boboru’ nu mai are timp, riscând în felul ăsta, să devină tâmp, adică să se mute cu mici şi cu mare (aia Neagră) la Braşov, sub Tâmpa. Unde să asiste la un neîntrerupt festival de genul Cerberul de A (-b-) ur. Oricum, Festivalul de Comedie de la Galaţi a început la fix, deşi oarecum decalat faţă de comédia din guvern.
Desigur, putem ieşi peste hotare, să ne citim creaţiile, să ne expunem picturile, sculpturile şi toate alea, putem susţine conferinţe, câştiga Globuri de aur, că-n ţara asta tot nu vom fi profeţi, că nu de asta avem noi nevoie acuma, că şi arta tot prin stomac trece, conform îndoctrinaţilor de partid şi de stat (degeaba = şomeri). Toate-s bune şi frumoase-n ţara asta, unde toată lumea-i fericită şi cu lacrimi (de bucurie, desigur.) pe obraz. Cam asta ar fi ce-am avut eu de spus la punctul unu de pe ordinea de zi. Oricum, la noi se aplică chestia aia cu Le mieux est l’ennemi du bien. Şi, ca să nu uit, să vă readuc zâmbetul pe buze: francezii, când se-amuză, scriu astfel cuvântul democraţie – 1. Des mots craţie (kratos); 2. Des maux craţie (tot kratos.). Unde maux este pluralul de la le mal. Ori le Mal (-in). Desigur, când mergem la alegeri, avem de ales.
ANGELA FURTUNĂ: Cum au evoluat în perioada menţionată statutul şi conştiinţa scriitorului român? Dar relaţia sa cu memoria şi cu adevărul, la ieşirea din dictatură?
CONSTANTIN FROSIN:
Şi cum toate lucrurile bune sunt trei, inclusiv întrebările, să trecem la a doua. În aceeaşi notă a umorului sec şi a paradoxului, se vorbeşte de evoluţia statutului şi a conştiinţei scriitorului român. Tţţţţţţţ. Să le luăm pe rând. Care statut? Acele texte care intră în componenţa aşa-ziselor Statute? Păi da, alea au evoluat, limbajul s-a rafinat, în scris ne bucurăm (că de-aia avem capitală-n oraşul lui Bucur.) de toate drepturile, suntem scutiţi, aproape medical, de drepturi şi îndatoriri, putem scrie, precum proştii pe toate gardurile: Fuck you, Romania, şi nu ne bate nimeni, nici măcar la cap, deşi ţărişoara asta poate merita altceva, după atâta mioritism şi statut de laborator experimental. Dacă se face referire la statutul intelectualului, al omului de cultură, rog a se vedea grila de salarizare a profesorilor şi medicilor, unde se vor găsi găsi răspunsuri elucubrante şi halucinante. Cât despre artişti, scriitori etc., parcă nu-mi amintesc să figureze (adică nu joacă nici măcar rol de figuranţi.) în zisa grilă de salarizare. Care statut? Cine are bani în cont, vilă în centru sau în zone rezidenţiale, câteva maşini de lux în curte ori garaj, acela este un om respectat. Restul, la baie, tataie, că miroşi a sărăntoc.! Asta e grila de lectură a celor cu ochelari de cal şi minte de batal, care nu văd mai departe de lungul nasului (ca să nu-şi piardă simţul mirosului).
În atari condiţii, cum ar putea evolua – dacă de evoluţie e vorba – conştiinţa scriitorului român? Grea întrebare. Trebuie să fii portar, să fii obişnuit să stai între bare (-le porţii), ca să n-o dai în bară (ori în bare.) cu răspunsul. Unii s-au adaptat rapid, s-au coposit, s-au pricopsit, au apărat diverse goluri ori locuri rămase libere pe ici pe colea, prin nodurile sistemului ori ale reţelei, şi şi-au făcut cât de cât plinul (cât pentru un drum în capitală şi retur.). Alţii lucrează ca laboranţi pe unde pot, experimentând diverse expediente, doar-doar le-o pune ăl de sus mâna-n cap. Chestia e că cei care au bani şi putere se spune că n-au nici cap, nici inimă, au doar o mână de luat şi una de numărat. Păi cum să vadă ei că ai cap, dacă ei nu. Sunt destui şi cei care se luptă cu bezna, în speranţa că vor apuca ziua în care vor vedea licărind luminiţa de la căpătâiul tunelului, că până şi tunelul ăsta e bolnav de-atâta speranţă.
Cât despre relaţia cu memoria şi adevărul, la ieşirea din dictatură (Ce?! Când?! Unde?! Cum?!), se simte lipsa unui responsabil cu relaţia cu Memoria şi Adevărul. Cu Adevărul e mai simplu, că-l putem cumpăra zilnic, deşi el, adevărul, cică nu are preţ. Păi da, mai ales ăla de seară. Cică-i moacă, că la lumina întunericului n-ai cum să dai de adevărul minciunii. Cât despre memorie, aici e mai greu: zice-se că diverse forţe mai puţin prietenoase, se ocupă cu ştergerea memoriei, a creierelor (lavage du cerveau), cu instalarea uitării. Ce-aţi zice de o nouă profesie: Instalator de uitare? Cum începi să-ţi aduci aminte, chemi instalatorul, şi gata, s-a rezolvat! O fi oare în nomenclatorul unora sau altora?!
Tare mi-e teamă că s-ar putea scrie tomuri despre relaţia cu adevărul (cine spunea, domle: Eu sunt calea, adevărul şi viaţa?! Patriciu, sau.?!) şi memoria. Unii spun că înainte nu a fost nimic, că social-comunismul în (a-) versiune românească, a făcut tabula rasa din cultură, artă şi spiritualitate, că aici am avut un vast teren viran şi mulţime de bălării. Ceea ce nu e nici pe departe adevărat! Scriitorii, artiştii au făcut şi ei ce au putut, ca să treacă de cenzorii fostului regim (acu’ cică, se cheamă CNAV.) şi să nu lase literatura şi arta să moară. Ceea ce mi se pare deosebit de important şi de onorant. Deşi eu nu am publicat un rând înainte de finele lui ‘89, din cauză de motiv şi viceversa. Eu unul, am început să-mi scriu poemele în franceză în noaptea de 22 spre 23 decembrie, beat de fericire (şi nu numai.). Iluzia e cea mai dulce beţie, iar homo illudens e singurul fericit. Ceilalţi se uită la el şi-l compătimesc: Săracul!… Bucuria unora e motiv de tristeţe pentru ceilalţi, alteori, tristeţea unora e motiv de bucurie pentru ceilalţi. Ăsta-i adevărul, stimabililor, vai, de mémoire d’homme! Iar principiul coşului cu crabi funcţionează de minune acum, ca şi atunci. Poate memoria să mă contrazică? O, nu.
ANGELA FURTUNĂ: Vizibilitatea internaţională a literaturii române şi a scriitorilor români a cunoscut mutaţii, în acest interval de timp. Cum descrieţi acest fenomen, comparativ cu perioadele anterioare din literatura română? Dar din perspectiva raportării la starea altor culturi?
CONSTANTIN FROSIN:
Ultima întrebare e şi cea mai bună, pentru că nu mai urmează altele. Deşi unele plicuri trimise de mine în străinătate n-au ajuns niciodată la destinaţie, iar unele din cele trimise mie de acolo au avut aceeaşi soartă, în mare parte se poate spune că ne putem face cunoscute creaţiile pe toate căile. Fie prin poştă, fie participând la festivaluri de poezie, proză ori teatru, artiştii sunt invitaţi la expoziţii internaţionale, astfel că unii dintre noi sunt cunoscuţi şi apreciaţi, reuşind chiar să mai tempereze efectul presei de scandal care vede doar partea întunecată a României, uitând de olimpicii români, de copiii minune ai României, dar şi de oamenii ei de cultură, de artă şi de scriitorii ei. Din păcate, după ce presa consemnează, mai mult sau mai puţin firav, izbânda vreunui artist român, a doua zi apar n articole care o fac uitată, şi redevenim oaia neagră a Europei ori chiar a lumii. Hélas, trois fois hélas!
Îmi amintesc cu neplăcere că, prin 1987 ori 1988, am scris şi eu în Franţa; cerând cărţi şi reviste cu caracter pedagogic, pe care să le folosesc în scop didactic. A doua zi, în faţa liceului unde predam, cine ţipa la mine şi mă ameninţa că rămân pe drumuri dacă mai scriu în Occident, ba chiar risc să fac puşcărie? Un toarăş ofiţer de la secu, care m-a muştruluit juma’ de oră în faţa şcolii, a elevilor şi colegilor profesori, ca să mă învăţ minte! Acum, nu se mai pune problema, e adevărat, deşi instalarea de camere de luat vederi şi de microfoane peste tot, ascultarea telefoanelor şi înregistrearea tuturor convorbirilor, îmi dă de gândit. Oare asta o fi globalizarea lu’ Big brother? Împânzirea globului cu microfoane şi camere de luat vederi? Eu le-aş propune să înlocuiască camerele astea cu apartamente de 3, 4 camere de luat vederi, să nu scape nimic şi nimeni. Aşa, vom şti în orice moment câte muşte bâzâie prin lume, câte mere mai sunt în livezile din România etc. Desigur, tot întru combaterea terorismului.
Raportându-mă la mine, voi spune că am debutat în activitatea francofonă în noiembrie 1990, sub atenta şi prietenoasa îndrumare a marelui francofon care a fost Constantin Crişan, fie-i ţărâna uşoară! Alături de el, am organizat o frumoasă manifestare în memoria lui Nicolae Iorga, am botezat strada Jean-Louis Calderon, am editat revista Lumea de mâine. De atunci şi până azi, am publicat 40 cărţi de autor (una singură în română, Teza de doctorat, la Editura Eminescu), am tradus cca 200 cărţi în franceză şi mi-am publicat poemele şi eseurile în cca 600 titluri de reviste franceze şi francophone. În 1995, am primit o Medalie a Parlamentului European, cu ocazia Bienalei Mitteleuropa, în 2000, am devenit Cavaler al Ordinului naţional Arte şi Litere din Franţa, în 2001, am devenit membru corespondent al Academiei Europene, în 2004, am devenit Ofiţer al Ordinului naţional francez al Laurilor Academici, în 2009, am devenit Ofiţer al Ordinului naţional francez al Artelor şi Literelor. Românica lui Iliescu mi-a conferit un ordin pe domenii de activitate: Cavaler al Meritului Cultural, căci ordinele naţionale româneşti sunt pentru politicieni şi alţi fraţi. Români. Deşi mi s-au dedicat 3 cărţi până acum: 1. Constantin Frosin, un Roumain mondialisé par la Francophonie, editura Le Brontosaure, Paris, 2006; 2, Constantin Frosin, Francophone roumain, ed. Poietes, Luxembourg, 2007; 3. Ce peu qui est tout, ed. Le Brontosaure, Paris, 2009, asta nu contează nici cât negru sub unghie în ţărişoara noastră… Scumpă… De-atâta inflaţie…
Importanţa oamenilor de cultură, a scriitorilor şi artiştilor este uriaşă în acest moment, căci numai ei mai pot salva onoarea pierdută, terfelită, de fapt, de politicienii români, numai prin operele lor ne mai putem impune în UE şi în lume, căci niciodată nu ne vom putea impune în faţa lor prin industrie (care, că e la pământ!), prin agricultură (care, că e sub pământ!), prin economie (care, că ai noştri fac economie de Economie!): Singurele domenii în care ne mai putem impune sunt cultura, literatura, arta şi spiritualitatea. Cu sau fără evoluţia statutului şi a conştiinţei scriitorilor români, cu şi fără o relaţie stabilă şi echitabilă (deontologic vorbind.) cu memoria şi adevărul (cea mai Veche Dilemă.), oamenii de artă şi de cultură români (mai) au multe de spus şi de arătat lumii, ceea ce ne-ar putea asigura un loc măcar călduţ în concertul statelor UE, departe de grajdurile lui Augias. A bon entendeur, salut! ***